Acțiunea 2012- un proiect european al națiunii române - articol scris în noiembrie 2009 pentru Vocea Basarabiei de Valeriu Saharneanu- Acum o săptămână vorbeam de la Berlin la această rubrică despre semnificația căderii zidului berlinez pentru Omenire, pharmacy pentru Europa, pentru națiunea germană și pentru noi.

Încercam să evaluez și câștigurile pe care le-a avut fiecare dintre aceste entități geopolitice. Omenirea a avut de câștigat o pace după un crâncen râzboi rece care a durat mai bine de patruzeci de ani. Căderea Cortinei de fier a eliberat Europa de comunism, anulând prin mișcări populare de masă și prin revoluții anticomuniste efectele rușinosului Pact de la Ialta din 1944. Națiunea germană a realizat reîntregirea sa și a țării și a căpătat șansa să își trateze rănile adânci provocate de regimurile nazist și comunist. Căderea zidului de la Berlin a însemnat, de fapt, sfârșitul perioadei de ocupație sovietică care s-a așternut peste o bună parte a continentului european în perioada de după cel de-al doilea râzboi mondial. Din păcate numai națiunea română, împărțită în două state, nu a putut să își valorifice șansele așa, precum au făcut-o multe alte popoare de pe bătrânul continent.

Adepții cauzelor obiective spun cu foarte multă convingere că unificarea românilor nu a fost posibilă atunci pentru că România a ieșit extrem de extenuată și dezorientată de sub regimul ceaușist. Cei care invocă factorul subiectiv afirmă cu tot atâta înfocare, că aceasta nu s-a întâmplat pentru că nici România și nici Republica Moldova nu au avut personalități pe cât de lucide, pe atât de responsabile și curajoase ca să fructifice situațiile istorice favorabile. Probabil, au dreptate și unii și alții, dar dacă privim mai atent filmul evenimentelor putem distinge fără putință de tăgată rolul și importanța lui Leh Walessa pentru răsturnarea comunismului în Polonia și a lui Vaclav Havel, în Cehoslovacia. Ei sunt astăzi eroii Europei dezrobite, dar atunci, cu douăzeci de ani în urmă, nu erau decât emanații qvasi-anonime ale luptei pentru libertate a popoarelor pe care aceștia le-au reprezentat cu riscul asumat până la urmă și cu mare demnitate. Din păcate, la 1989-1991 noi nu am avut nici oameni ca Walessa și Havel, nici un alt Constantin Stere, alt Ion Buzdugan sau Ion Inculeț. Fără să fie preluată de o forță promotoare autohtonă, unda de șoc a mișcărilor de eliberare și de unificare, provocată de căderea zidului berlinez s-a oprit la Prut, acolo unde el a fost ridicat cu mult înaintea celui construit în centrul capitalei germane. Și în România, și în Republica Moldova societățile s-au mulțumit cu jumătățile de măsură. Mișcarea de eliberare de sub comunism, trunchiată la rândul ei pe ambele maluri ale Prutului, s-a oprit speriate, și la Chișinău, și la București, în fața efortului de unificare națională, cu explicația lașă precum că ea, reîntregirea, nu este în puterea generațiilor de azi, și trebuie lăsată moștenire generațiilor care vin. Frumoasă evadare colectivă de la muncile istoriei. Prezentul crud nu a ezitat să se răzbune, căci morbul dihoniei naționale, dacă nu a fost ajutat să moară definitiv, atunci când trăgea să moară, nu ne-a lăsat mai apoi să trăim bucuria împlinirii de neam. În dosul zidului de la Prut, au apărut forțe noi, plămâdite din dospeală stalinistă, care între 2001 și 2009 ne-au arătat de care lucruri este capabilă. Regimul comunist în interpretarea lui Voronin și a ciracilor săi a încercat să clădească între Prut și Nistru o națiune băștinașă distinctă, dar nu una pașnică și zâmbitoare, ci una războinică față de România îi dușmană națiunii române. Aceste trăsături de caracter a așa numitei noi națiuni moldave, s-au manifestat din plin în timpul evenimentelor din aprilie de la Chișinău și nu se știe cum aveau să se dezvolte, dacă nu era efortul comun al tuturor forțelor anticomuniste din 29 iulie. Un mic, dar foarte convigător crâmpei din acest, am vrea să credem, virtual scenariu de viitor, l-am văzut joi, în distribuția solitară și extrem de scandaloasă a liderului comunist Vladimir Voronin. Șarikov, eroul principal din romanul lui Mihail Bulgakov „Inimă de câine”, pare, pe fundalul tiradelor și a expresiilor extrem de colorate ale contemporanului nostru, un biet și sărman bolșevic lipsit de ură cu adevărat bolșevică și de imaginație proletară. Deosebirea dintre cei doi eroi este că primul, Șarikov, bolșevic transformat chirurgical din câine, nutrea o ură animalică, ereditară, față de pisici, pe care nu obosea să le stranguleze cu cea mai mare satisfacție în timpul misiunilor lui de partid, pe când eroul zilelor noastre, Voronin, provenit din bolșevici, urăște cu aceeași tărie animalică oameni ca el: dintotdeauna pe români, dar, din acest an, și pe liberalii autohtoni, dimpreună cu democratul Marian Lupu, care, unindu-se, l-au alungat pe buldog din cușca puterii. Și această ură nu are leac. Este o stare clinică pe care o poate vindeca doar mormântul. Pe malurile Prutului, Voronin și regimul lui nu a fost un fenomen întâmplător, nu a fost, cum se pare, un accident. El este o forță cultivată să sugrume și să erodeze, în timpul și în spațiul concret, elementul românesc. Este santinela bolșevică a imperiului de la Est, lăsată aici și hrănită să țină în picioare, să proptească zidul care îi desparte pe români. Degrabă se vor împlini două sute de ani de când acest zid durează în pofida încercărilor, uneori reușite, de a-l dărâma. Însă, în ciuda tuturor obstacolelor aparente, alteori de o complexitate imposibil de depășit, lucrurile bune pot fi realizate foarte ușor și simplu de tot. Ne-au demonstrat-o cu douăzeci de ani în urmă popoarele Europei de Est, ne-au arătat germanii cum se face reîntregirea: pragmatic, metodic și fără jumătăți de măsură. O acțiune comună a societății din Republica Moldova și din România, un angajament clar al conducerilor politice din cele două state românești, o voință comună îndreptată către un scop comun, poate și trebuie să fie fructificată. Acțiunea civică și populară 2012 trebue să devină nu doar un imperativ național, el trebuie să se realizeze într-un proiect european al națiunii române, proiect menit să pună capăt unei nedreptăți care durează de două sute de ani. Riscul împotmolirii în sistem. Primul articol scris pe această temă și dat publicității lunea trecută la Vocea Basarabiei a fost interpretat de unii ascultători drept o încercare a autorului de a fixa un orizont de timp concret pentru procesul de reîntregire a națiunii române pe modelul proiectului german, realizat cu succes la începutul anilor 90 ai secolului trecut. Și acest termen ar putea fi anul 2012, când se împlinesc 200 de ani de la ruperea în două a Principatului Moldovei și anexarea părții lui de la răsărit de Prut la imperiul rus. 2012 este întradevăr un orizont de timp ce trebuie luat în vedere de către societatea din Republica Moldova care trece printro acută și permanentă criză de identitate anume din cauza că populația de aici, nici cu 200, nici cu 90, nici cu 70, nici cu 20 de ani în urmă și nici astăzi nu își poate găsi liniștea în spațiul etnopolitic în care a fost atrasă să trăiască cu forța. Nu a găsit și nu va găsi, atâta timp cât poporul român de aici, așa separat cum este, își va păstra trează memoria obârșiei sale și simțul vital și atât de necesar al autoconservării. Și asta oricât de mari au fost și mai sunt presiunile ca să îl facă să se împace cu soarta vitregă pe care o are și cu gândul că cel mai puternic este și cel drept, cum se încearcă inocularea acestor postulate la Chișinău, dar și la București. Cei ce promovează astăzi aceste idei la Chișinău nu sunt neapărat oameni ai vechiului sistem, cu frică cronică față de ruși. Impunerea în subconștient a lipsei de soluții în favoarea interesului național și renunțarea la efortul practic al reunificării este o preocupare și a unor organizații și grupuri mai noi, care sub acoperirea unor obiective de promovare a valorilor democratice, demonstrează în fapt reticență față de ideea unionistă și chiar manifestă destulă intoleranță față de promotorii ei. Scopul acestor organizații este să marginalizeze atât ideea, cât și părtașii ei și să pună eticheta că adepții unionismului sunt extremiști care atentează la statalitatea Republicii Moldova. Și la București sunt destui părtași ai status-cvoului existent al națiunii române, împărțite în două state. Sunt și unii europarlamentari români care nici nu vor să audă de un proiect comun al națiunii române care să fie pus pe agenda politicilor europene. Din cauza că problema reîntregirii nu este pusă în discuție în spațiile publice de dezbatere mulți consângeni de dincolo de Prut nu cunosc lucruri elementare din istoria Basarabiei, au o închipuire vagă despre realitățile de aici și în consecință, sunt indiferenți de tot ce se întâmplă în jurul acestei probleme. Concluzia pentru această stare de lucruri este că sistemul bolșevic, cel care a marcat cu atâta ferocitate națiunea română în secolul trecut și a decimat-o cu sânge rece în atâtea rânduri, continuă să țină în menghinele sale o bună parte a mentalului național și aici, în Republica Moldova, dar și în România. Eforturile de emancipare pe acest tărâm, încercate mai mult decât timid pe ambele maluri ale Prutului în ultimii douăzeci de ani nu au condus la formarea unei opinii dominante, așa cum ar trebui să existe în sânul unei națiuni conștiente că trebuie să lupte pentru dreptul său la unitate, să militeze cu mai multă promptitudine pentru repararea prejudiciilor care i s-au adus în istorie. Anul 2009, mai ales după victoria forțelor democratice în Republica Moldova în alegerile din iulie, poate fi unul de cotitură în această ordine de idei. Actualitatea reîntregirii nu este numai discutată, ea este parte a unor acțiuni practice care o împlinesc. Posibilitatea de a redobândi cetățenia română este calea cea mai scurtă pentru basarabeni de a se regăsi în sânul unei națiuni puternice, aflate la rândul ei în spatele unui scut de securitate al unei comunități de state europene, stabile și prospere. Acest proces trebuie să ia amploare și necesită susținerea clasei politice aflate la guvernare la Chișinău și cea care va veni la guvernare la București după 6 decembrie. Orice întârziere în mlaștina vechiului sistem bolșevic, reciclat și reactualizat, colportă riscul unei împotmoliri fatale din care nu va mai exista putință de salvare.