Controverse

SECŢIUNEA 1: MITURI FALSE

Există o serie de mituri istorice cu relevanţă în conştiinţa publică faţă de care formulăm următoarele puncte de vedere:

a) ,,Trădarea de la 1940”: Cedarea în faţa ultimatumului sovietic privind Nordul Bucovinei şi Basarabia este percepută de anumite opinii ca o trădare a locuitorilor din aceste regiuni de către România. Ca o primă precizare, specificăm că cetăţenii României nu au fost nici într-un fel consultaţi în acel moment, decizia evacuării fiind luată de către un cerc restrâns de oameni politici concentraţi în Consiliul de Coroană, în condiţiile unui regim autoritar. Pe de altă parte, este o realitate militară evidentă că dacă ar fi ales calea rezistenţei imediate, România nu ar fi putut lupta mai mult de câteva zile în condiţiile alianţei evidente dintre Uniunea Sovietică şi Germania nazistă. Ceea ce România a făcut atunci a fost doar să-şi conserve existenţa de stat, fără a recunoaşte efectiv noile graniţe, şi de a aştepta un moment propice pentru o intervenţie militară în vederea eliberării teritoriului pierdut. Această ocazie a venit un an mai târziu şi indiferent de ceea ce am crede astăzi despre alianţa cuGermania nazistă, este clar că adevărata raţiune pentru intrarea României în război a fost exact eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Acest război a costat vieţile a circa o jumătate de milion de soldaţi şi ofiţeri români, sacrificiu în faţa căruia este cel puţin lipsit de onestitate să se vorbească de o trădare. Ca o ironie a istoriei, nu auzim aceleaşi voci critice când vine vorba de acceptarea Dictatului de la Viena şi nici de depăşirea de către trupele române a graniţelor de Vest ale Ţării.

b) „Presupusul fascism al românilor”: Legat de punctul anterior şi de războiul purtat de România între 1941 şi 1944, a fost cultivat dincolo de Prut, de către regimul de ocupaţie sovietic şi de către urmaşii ideologici ai acestuia, mitul aşa zisului ,,fascism al românilor”. O simplă analiză ne va convinge însă că această afirmaţie nu este nimic altceva decât o propagandă murdară. În primul rând, există o tradiţie marxistă în a declara un caracter fascist al tuturor regimurilor autoritare anticomuniste, chiar dacă în cele mai multe cazuri avem de a face cu dictaturi militare nesusţinute de un partid politic. Or, exceptând o foarte scurtă perioadă de la începutul existenţei sale, regimul Antonescu, denunţat de sovietici ca fiind unul fascist, nu a avut niciun fel de partid politic la baza puterii, nu a proclamat în mod formal statul totalitar, nu a proclamat principii ideologice rasiste. Este adevărat că a existat o anumită legislaţie antisemită, dar aceasta avea o motivaţie economică şi politică, evreii fiind suspectaţi de simpatii prosovietice. Fără îndoială, regimul Antonescu, care a fost o dictatură militară, a săvârşit excese şi din păcate chiar şi crime de război, însă aceste fapte, mai ales în condiţiile unui război mondial total, în care toate părţile beligerante au comis crime de război, nu sunt suficiente pentru a caracteriza regimul politic din anii 1940-1944 ca fiind unul fascist. În al doilea
rând, în condiţiile în care regimul Antonescu nu practica o anumită ideologie, nu există în România actuală nici o forţă politică care să se revendice din ,,doctrina lui Antonescu”.

c) „Transnistria – vechea dilemă”: Acţiunea 2012, prin faptul că promovează dezideratul Reunirii cât mai grabnice a celor două state româneşti, nu uită că Republica Moldova găzduieşte un conflict îngheţat, vechi de peste două decenii, dar nu consideră că această stare de fapt reprezintă un obstacol de netrecut în calea regăsirii unităţii naţionale româneşti.

Regimul separatist de la Tiraspol nu se bucură de niciun fel de recunoaştere internaţională, nici măcar din partea statului care îl protejează şi îi asigură existenţa. Actul Final de la Helsinki din 1975 a îngheţat frontierele în Europa, modificarea acestora nemaiputând fi posibilă decât pe cale negociată, iar acest tratat internaţional se aplică după destrămarea U.R.S.S. şi graniţelor interne ale fostului imperiu. Prin urmare, Acţiunea 2012 militează pentru Unirea celor două state româneşti în graniţele lor actuale, recunoscute internaţional.

Internalizarea conflictului transnistrean între frontierele statului român unificat nu reprezintă un fapt fără precedent. În Uniunea Europeana există exemplul Cipru, ţară care a fost acceptată în Uniune deşi găzduieşte încă din 1973 un conflict îngheţat, iar trupe ale unei ţări nemembră a Uniunii Europene sunt prezente pe teritoriul acesteia împotriva voinţei sale.

Prin urmare, ca şi în cazul Ciprului, Acţiunea 2012 este de acord că România va trebui să continue negocierile în vederea găsirii unei soluţii paşnice pentru rezolvarea conflictului existent.

De asemenea, până când rezolvarea disputei va fi identificată şi implementată, România va stabili o linie de demarcaţie atent securizată cu dotări de nivel european la limita de vest a zonei controlate de separatişti. Aici se vor afla atât punctele de trecere a frontierei Uniunii Europene, cât şi birourile serviciilor puse la dispoziţia locuitorilor din localităţile supuse autorităţilor din Tiraspol. După Unire, Acţiunea 2012 consideră că România trebuie să recunoască calitatea de cetăţean român persoanelor care locuiau în raioanele de est ale Republicii Moldova înainte de proclamarea aşa-zisei „republici nistrene”, precum şi membrilor familiilor acestora.

SECŢIUNEA 2: IDEI PRECONCEPUTE

a) ,,Românii sunt ţigani” (Basarabia)

Rromii (ţiganii) reprezintă, potrivit ultimului recensământ (2011), circa 3.2% din populaţia României, prin urmare este imposibil şi ilogic ca toţi cetăţenii României să fie ţigani. Este evident că atât din punct de vedere statistic, cât şi din punctul de vedere al bunului simţ, 80% din locuitorii României sunt de etnie română şi nu diferă prin limbă, cultură şi aspect fizic de populaţia din Rep. Moldova.

b) „Basarabenii sunt ruşi” (România)
Aceasta este o prejudecată comună la unii români, care confunda o anumită influenţă culturală rusească existentă în Basarabia, ce nu diferă esenţial de influenţa germană prezentă în Transilvania, cu o apartenenţă a majorităţii basarabenilor la naţionalitatea rusă. În realitate, circa 80% dintre cetăţenii moldoveni sunt de etnie română şi vorbesc în mod curent limba română. De remarcat că procentul majorităţii româneşti este practic identic pe ambele maluri ale Prutului.

c) ,,Unirea s-a ratat în 1991” (Comună)
Dincolo de diferenţele de opinii cu privire la şansele realizării Unirii în contextul geopolitic existent la momentul destrămării Uniunii Sovietice, este nerealist să afirmi că ceea ce nu s-a realizat în 1991 nu se va mai putea realiza niciodată. De fapt, este foarte clar că o Unire proclamată atunci s-ar fi lovit de o rezistenţă virulentă din partea Rusiei şi că, în condiţiile de izolare în care se afla România după „mineriadele” din 1990-1991, nu ar fi venit de nicăieri un sprijin extern care să echilibreze situaţia. Realitatea este că în 1991 nu se putea face Unirea. Asta nu deoarece nu ar fi dorit românii, deşi nici societatea nu era pe deplin pregătită pentru un astfel de demers, după 50 de ani de manipulare antiunionistă. Nu mai punem aici la socoteala şi faptul că după jumătate de secol de condamnare la comunism, în condiţiile în care, într-o primă fază, noua putere s-a recrutat din oameni ai fostului regim, învăţaţi să fie egoişti şi obedienţi, nu era de aşteptat ca aceştia să acţioneze în vreun fel. Iată că totuşi, cu bunele şi cu relele lui, statul român actual este unul de factură democratica şi capitalistă. Unde a dus acest lucru? Practic în 20 de ani toată propaganda a fost anulată iar peste 87% dintre români îşi doresc Unirea cu Republica Moldova, procent similar cu cel al germanilor în 1989. Libertatea de a gândi îţi oferă şi libertatea de a acţiona.

d) Românii nu vor Unirea (Basarabia)
Ideea Unirii României cu Republica Moldova se regăseşte în mentalul colectiv al românilor din dreapta Prutului ca act realizabil. 87,2% dintre respondenţi s-au declarat în favoarea Unirii cu Basarabia în cadrul unui sondaj de opinie efectuat în iunie 2012 în România, ceea ce poate fi interpretat ca o apetenţă a românilor pentru îndeplinirea unui ideal naţional.

e) Basarabenii nu vor Unirea (România)
În 1918 Basarabia a fost prima regiune istorică care s-a unit cu Vechiul Regat. Profitând de un moment favorabil, elitele româneşti din Basarabia au reuşit să îndeplinească idealul unităţii naţionale. Şi astăzi elita intelectuală a Basarabiei este unionistă, aşteptând o nouă conjunctură favorabilă. În ultimii ani la Chişinău au avut loc numeroase marşuri unioniste la care au luat parte mii de oameni şi la care s-au solidarizat academicieni, scriitori, istorici, jurnalişti sau analişti politici. Spiritul unionist este viu în Basarabia, iar la momentul oportun românii basarabeni îşi vor lua soarta în propriile mâini şi vor aduce Republica Moldova acasă.

f) Studentul basarabean obţine bursă din partea statutului român în detrimentul studentului din România (România)

Bursierul basarabean nu concurează pe aceleaşi locuri ca şi studentul din România. După 1989 autorităţile române au instituit un sistem de burse destinate elevilor şi studenţilor români din afara graniţelor, inclusiv ca act de reparaţie istorică. Aplicarea acestui program şi modul de selecţie a beneficiarilor acestor burse a avut de mult de suferit în urma procesului defectuos de implementare precum şi lipsei unei viziuni cu privire la rezultatul investiţiei. Mai mult decât atât, tinerii basarabeni veniţi la studii în România nu sunt introduşi în nici un program de integrare, ci dimpotrivă, dezinteresul autorităţilor publice duce la segregare şi izolare.

g) Basarabenii solicită cetăţenia română pentru a obţine dreptul de muncă în Occident (România)
Toţi românii trebuie să beneficieze de aceleaşi drepturi, inclusiv de libertatea de circulaţie. Este nefiresc ca noua cortină de fier să se instaleze pe Prut, despărţind românii de români.